La 1800, un francez consuma, in medie, doua kilograme pe an de zahar, cu mari disparitati in functie de clasele sociale: doua sute de ani mai tarziu, trei-zeci si cinci de kilograme anual. Si aceste cifre nu includ zaharul indus: glucidele s-au strecurat in alimentatia noastra, in numeroase feluri asa incat in momentul de fata consumul nostru indirect e superior celui direct. Consecintele asupra sanatatii occidentalilor sunt bine cunoscute. Astfel capitalismul a transformat tot ce poate fi mai dulce intr-o violenta perfida si dezgustatoare.

Potrivit lui Erasmus Darwin, bunicul lui Charles, originea zambetului trebuie cautata in destinderea sfincterului gurii dupa supt. Se poate de asemenea presupune ca sugarul, daca nu-i chiar prea uracios, si dat fiind ca adultii nu inceteaza sa-i zambeasca, le intoarce pur si simplu zambetul (unii reusesc chiar, deveniti adulti, sa-si mentina acest obicei pana si in conditii extreme ca transportul in comun in societatile de masa, de exemplu). Mimetismul fiind aici stramosul politetii, dupa cum e si cel al violentei.

Zaharul si zambetele insa ne fac viata mai frumoasa si iata ca astfel am ajuns si la atat de cunoscuta expresie: ce persoana dulce e! Asta pentru ca am inceput sa masuram oamenii dupa gust si nu dupa felul in care ei se poarta, iar cand zic gust ma refer la simpolul lor zambet, expresia fetei, intreaga lor mimetica, atunci cand le privim chipul, care de altfel poate sa fie atat de inselator.